Suvenir de musafir

POPAS DE suflet

Fiecare are ideea lui/a ei diferită despre ce înseamnă o viață fericită/reușită/împlinită.

A mea este o poveste despre lupte, curaj și explorare, în 3 capitole concomitente:

  • Cap I: o luptă personală (un concept, o idee, o inițiativă, o cauză comună)
  • Cap II: o implicare/contribuție pe termen lung (cariera)
  • Cap. III: un vis (sau mai multe)

Capitolul I: Sunt o feministă.

Lucrând în industrii cu personal preponderent masculin am observat colegi care fie critică agresiv feminismul, fie afișează un comportament defensiv, simțindu-se mai degraba amenințati de acest concept – reacție izvorată evident, din ignoranță.

Nu este vorba de femei care urăsc barbații sau despre amenințarea statutului, locului sau importanței acestora în societate (dacă țin să scriu ce e poate evident pentru unii, credeți-mă, sunteți  minoritari din păcate). Conceptul de feminism se referă la recunoașterea și promovarea egalității drepturilor femeilor la același nivel cu drepturile bărbaților. Poate fi de asemenea încadrat la egalitate, justiție, corectitudine, integritate, bun simț.

Teoretic, se zice că avem asta deja. Practic, mai avem de lucru aici, bărbați și femei deopotrivă, dacă vrem să construim o lume unde felul în care sunt tratate surorile, prietenele, verișoarele, mamele și bunicile noastre, contează.

Este important să înțelegem că avem nevoie de: 1) bărbați care să lupte pentru noi, să ne apere, să ne susțină, să fie mândri că se implică într-o cauză care promovează egalitatea femei-bărbați (la nivel de carieră, salarial, oportunități egale pe plan profesional, social, personal).

2) De prieteni și soți care să își revendice calitățile umane cu care au fost înzestrați, de compasiune, apreciere, respect și curaj în a se lupta pentru noi și a ne susține.

3) De tați care să își crească fiicele în această stare de spirit, conștienți fiind că zidesc astfel o lume egala, corectă, mai sigură pentru ele.

Sunt o feministă.

Si cel mai puternic și înțelept feminist pe care îl cunosc, este chiar tatăl meu.

Capitolul II: Lecții personale de carieră

  • Deși unori dă această iluzie, oricat de importantă ar parea, cariera nu împlinește în totalitate,  nu suplinește alte domenii personale (din fericire aș putea spune, pentru că nu acesta este rolul carierei);
  • Are suișuri și coborâșuri care pot fi dezamagitoare la început. Partea bună e ca învățăm lucruri în vale care ne folosesc apoi în drum spre varf; nimic nu e întâmplător, totul servește unui scop ulterior;
  • Este flexibilă și se poate personaliza, ajusta, construi și șlefui „pe drum” dacă există provizii necesare de voință, energie, studiu, muncă;
  • Unori ne trezim unde nici nu am îndrăznit să visăm, unde nu am fi crezut că putem ajunge. Poate e bine că nu ni se cere părerea la început, am lua în serios frica de eșec și am rata astfel o călătorie aventuroasă. Și da, cei care ne împiedică de multe ori, suntem chiar noi înșine;
  • Ar fi un eșec personal dacă nu ar fi însoțită de integritate, altruism, empatie și grijă pentru cei care sunt cu noi în același domeniu profesional. Ori de cate ori văd egoism și interes, sexism, agresivitate și manipulare la locul de muncă și nu pot lupta împotriva lor, apelez la compasiune. Persoane care acordă o importanță majoră doar profitului companiei, a managementului „directiv și autoritar”, a lăcomiei și puterii, a manipulării clienților,  a lipsei de promovare a unui mediu profesional integru și plăcut sunt „oameni pierduți pe cale”, iar compasiunea ajută în aceste situații.
    Trebuie să fie un sentiment tare neplăcut să nu ne putem da seama că suntem în această călătorie profesională împreună, că tot ce va rămâne la final vor fi amintirile cele mai bune și nimic mai mult: un cuvânt bun atunci când nimeni nu se așteaptă, o cană cu ceai fierbinte pentru un coleg răcit, o încurajare sinceră pentru cineva care tocmai a pierdut o persoană dragă.

Posibil nimic nou din ce nu știam deja cu toții, însă necesar de amintit și reamintit în mod regulat. Noi, oamenii, avem prostul obicei de a ne pierde în neesență, uitând destul de des ce este cu adevărat important.

Asemănare izbitoare cu viața personală. Ceea ce ne aduce la capitolul III – întrucât am vorbit despre carieră precum o călătorie, fara neaparăt o destinație vizibilă imediat (ca și viața de altfel).

Uneori cred că purtăm cu noi un vis (sau mai multe) fără să îl conștientizăm imediat și fără ca el să „ia naștere” sau să se formeze gradat. Pur și simplu există acolo în noi, în stare latentă.

Și într-o zi, când mediul și condițiile sunt propice, se decide să răsară singur și neîngrădit. Și nu prea ne putem opune,  tot ce putem face este să-l urmăm fără vreo urmă posibilă de scepticism, ca și cum ar fi perfect firesc să fie așa și nu altfel.

Provin dintr-o familie adorabilă, însă extrem de statică și previzibilă, unde explorarea e privită cu teamă, aducând mai multe riscuri decât avantaje.

Poate ca nu eu am ales acest vis, ci el m-a ales pe mine. Și dacă tot suntem aleși de ceva măreț, măcar să fie de proporții uriase, să dureze o viață, să nu se limiteze la o țară, la un continent, la o emisferă. Lumea e așa mare (și așa mică după primele 30 de călătorii) încât e material destul să dureze zeci de ani. Zeci de ani de dezvoltare, de explorare a culturilor și de învățare a limbilor diferite, de amintiri prețioase.

Bineînțeles că sunt riscuri, nu mă refer la cele evidente, ci mai degrabă la riscul nostalgic de schimbare (deși în mai bine), de evoluție (persoana de mâine nu va mai fi cea de ieri, cu atât mai mult cu cât se întoarce dintr-un ținut îndepărtat, purtând cu sine praful amintirilor și amprenta marcantă a altor culturi).

Și cum totul este legat, organizarea călătoriilor ajută în cariera (sau poate că e invers), lupta pentru un concept/o cauza ajută de asemenea în carieră, unde sunt altfel de lupte, dar care au aceleași strategii. Iar luptele și călătoriile nu sunt decât puncte de reper în harțile vieții noastre, uneori aduc claritate în luarea unei decizii sau energia de a continua pe un drum pietros dar necesar.

Unii nu înțeleg.

Și nici nu pot.

Și nici nu trebuie.

Sunt colțuri păzite fidel de sine, prețioase tocmai pentru ca sunt rare, închise publicului, nevizitate, hărți ale inimii neînțelese decât de locatar. Uneori, rareori, se deschide fereastra pentru aer proaspat și atunci ne e dat să vedem o fărâmă dintr-un loc tainic, care oglindește curajos trăiri din ținuturi îndepărtate.

WhatsApp chat